Hunedoara în urmă cu jumătate de secol. Mărirea și decăderea coloșilor industriali

La începutul anilor ´70, regimul comunist se putea mândri cu cea mai mare creştere a producţiei industriale, înregistrată în România după Al Doilea Război Mondial.

Din acea epocă a primelor decenii de comunism datează unele dintre marile complexe industriale ale României, construite de la zero sau extinse peste fundaţiile unor uzine cu tradiţie.

În numai câţiva ani, fenomenul industrializării accelerate, dictate de Partidul Comunist Român, a avut un recul devastator în multe centre industriale.

Printre zonele cele mai afectate de acest declin s-a numărat Hunedoara, unul dintre cele mai industrializate judeţe din România anilor ´60 – ´70. Situaţia Hunedoarei din urmă cu jumătate de secol era prezentată de autorităţile comuniste drept un exemplu de urmat pentru alte zone ale ţării.

„Judeţul Hunedoara a ocupat, din primele momente ale declanşării marii epopei a industrializării ţării, un post înaintat în transpunerea în viaţă a îndrăzneţelor planuri economice elaborate de partid. Masivele investiţii alocate de stat au permis amplificarea lucrărilor de prospectare şi punere în valoare a noi resurse de substanţe minerale utile, identificarea unor mari rezerve de materii prime. Concomitent, au fost construite şi date în funcţiune capacităţi noi de producţie în diferitele centre ale judeţului, au fost reutilate şi modernizate toate unităţile vechi. Numai în cincinalul 1971-1975 judeţul şi-a completat zestrea tehnică cu încă 31 noi capacităţi industriale — un furnal de mare capacitate şi un laminor de sârmă la Combinatul siderurgic Hunedoara, Uzina cocsochimică şi turnătoria de cilindri de la întreprinderea Victoria (Călan), Fabrica de ipsos din Călan, Ţesătoria de mătase din Deva, Fabrica de bere Haţeg etc.”, informa „Revista economică”, în 1975.

Termocentralele Mintia (Deva) şi Paroşeni (Valea Jiului), care foloseau cărbune la producţia energiei, s-au numărat printre complexele energetice cu care autorităţile judeţului se mândreau în anii ´70, completate în deceniul următor, de amenajările hidroenergetice din Retezat şi din Ţara Haţegului.

Potrivit „Revistei economice” (1975), la începutul anilor ´70, uzinele din judeţ livrau 40 la sută din oţelul produs în România (3,5 milioane de tone), peste o treime din produsele laminate fabricate în România, un sfert din producţia de cărbune, 13,4 la sută din energia electrică, aproape 60 la sută din minereul de fier, 7,5 la sută din minereul complex şi 13,5 la sută din minereul cuprifer.

Programul de industrializare coordonat de Partidul Comunist Român s-a putut sprijini pe bogatele resurse naturale de care dispunea România, respectiv pe unele dintre cele mai extinse rezerve de petrol şi gaze din Europa de Est, cărbune, minereuri metalice şi alte minerale şi lemn, arătau autorii volumului „România, un studiu de ţară”, publicat în 1991 de Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii.

Apele României au facilitat dezvoltarea comerţului, a irigaţiilor şi producerea de energie electrică, iar forţa de muncă uşor de folosit, concesiile comerciale occidentale şi creditele obţinute de statul român au contribuit şi ele până la începutul anilor ´70 la creşterea producţiei industriale.

Industrializarea implementată pe tot cuprinsul ţării, după modelul economic stalinist, nu s-a reflectat în creşterea standardelor de viaţă ale românilor, arătau autorii occidentali, iar la sfârşitul anilor ´70, după trei decenii de creştere impresionantă, economia României a început să se clatine.

„Toate rezervele de forţă de muncă fuseseră exploatate, lipsa bunurilor de larg consum a vlăguit entuziasmul muncitorilor; iar productivitatea redusă a forţei de muncă a redus eficienţa instalaţiilor industriale relativ moderne. După decenii de creştere, producţia de petrol a început să scadă, recesiunea a forţat România să importe petrol la preţuri prea mari pentru a permite noilor sale uzine petrochimice să funcţioneze profitabil. Cărbunele, producţia de energie electrică şi de gaze naturale nu au îndeplinit, de asemenea, obiectivele planificate, creând haos în întreaga economie. Un cutremur devastator, seceta, ratele dobânzilor mondiale mai mari, cererea externă slabă pentru mărfurile româneşti şi preţurile mai mari la importurile de petrol au împins România într-o criză a balanţei de plăţi”, arătau autorii volumului „România, un studiu de ţară”, coordonat de Ronald D. Bachman.

În ciuda avantajelor naturale ale ţării, economia a fost afectată de o penurie severă de materii prime şi energie, deoarece o mare parte din cele mai accesibile rezerve se apropia de epuizare, arătau cercetătorii americani. Primele manifestări ale nemulţumirii populaţiei au venit din bazinul carbonifer al Văii Jiului. La începutul lunii august în 1977, pentru câteva zile, mii de mineri au intrat într-o grevă prelungită, nemulţumiţi de deteriorarea nivelului de trai şi de condiţiile de muncă grele şi periculoase.
Situaţia României a continuat să se înrăutăţească la începutul anilor ´80. Atunci, dornic să achite cât mai repede datoria externă acumulată în deceniul precedent şi să reafirme astfel autonomia politică şi economică a ţării, Nicolae Ceauşescu a cerut un sacrificiu enorm din partea cetăţenilor de rând, arătau cercetătorii americani.

„Raţionarea alimentelor a fost impusă în 1981 pentru prima dată de la începutul anilor 1950, în timp ce guvernul a continuat să exporte cantităţi mari de alimente pentru a câştiga valută. Consumatorii s-au confruntat, de asemenea, cu lipsuri cronice de benzină, electricitate şi căldură. Bunurile de folosinţă îndelungată, cum ar fi aparatele de uz casnic şi automobile, erau exorbitant de scumpe, iar utilizarea lor a fost descurajată de autorităţi”, arătau autorii volumului „România, un studiu de ţară”, coordonat de Ronald D. Bachman.

La începutul anului 1989, Ceauşescu a anunţat că România nu mai avea datorii externe însă preţul plătit de români fusese prea mare, potrivit studiului. În ce priveşte coloşii industriali cu care regimul comunist se mândrea la începutul anilor ´70, mulţi au avut o durată scurtă de viaţă, față de cea așteptată.

În Hunedoara, cele mai multe dintre minele din Valea Jiului, unde lucrau peste 30.000 de oameni în urmă cu cinci decenii, au fost închise, împreună cu uzinele şi preparaţiile care le deserveau. Mai puţin de 700 de oameni mai lucrează în combinatul siderurgic al Hunedoarei, faţă de cei circa 20.000 de angajaţi în 1970, iar combinatul de fontă din Călan a dispărut complet, împreună cu minele de fier din Munţii Poiana Ruscă şi cu exploatările miniere din Munţii Metaliferi.

Articol preluat de pe zhd.ro

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.