2020 este anul unor mari speranțe, unor așteptări destul de firești ale noastre (mi-e tot mai silă să par părtaș la corul papagalicesc care folosește cuvântul “români” cu orice prilej, demonetizându-l, depreciindu-i valoarea și semnificația, coborându-l la nivelul “proști “). Atât în plan politic, în privința stării Țării și a Națiunii- chiar dacă ultima noțiune este vetustă-, dar și în plan sportiv, fiind an cu Jocuri Olimpice și Campionat European de fotbal, acesta găzduit în parte și de țara noastră. La care, după semnele rele a le anului- de fapt după starea reală a sportului, incluzând aici și fotbalul, deși mai nou și Olimpiadele sunt mai degrabă afaceri decât sport și noblețe olimpică-, noi, pământenii acestei generoase bucăți de Europă vom fi mai mult spectatori decât participanți. Pentru că la Tokyo vom fi firav reprezentați de sportivi români, câțiva norocoși sau beneficiari ai unor circumstanțe favorabile, și o mare valoare oscilantă, Simona Halep. Nu se știe dacă vom fi acolo cu handbalul feminin, dar vom fi cu fotbalul. Și asta, nu pentru vreun merit al primei echipe reprezentative, care a ratat calificarea directă la Europeanul seniorilor, ci pentru cele două meciuri și jumătate ale fostei echipe de tineret, prezentă la turneul final, care l-au calificat pe Mirel Rădoi selecționer. Responsabil de calificarea pe ușa de serviciu, a servitorilor, după un baraj cu Islanda, care la fotbal nu e chiar așa mare ca la handbal, și un alt baraj decisiv cu învingătoarea dintre Ungaria și Bulgaria. Cu oricare dintre cele două, considerând că scăpăm de Islanda, vor fi probleme pentru prima reprezentativă și pentru Rădoi. Când aceasta nu iese din Balcani, Serbia și Muntenegru fiind vămi severe pentru România, avem toate motivele să nu sperăm la victorie cu Bulgaria tot balcanică, ori Ungaria, mai vestică, dar hopul de care ne-am lovit mereu… istoric. Rămâne în continuare, pentru lumea fotbalului, o nelămurire privind numirea lui Rădoi la cârma selecționatei. Singurul argument viabil rămâne isprava pomenită la Europenul tineretului! În rest, nici școlarizarea, nici calificarea, măcar cu licență Pro, nici experiența în meserie nu sunt bile albe pentru Mirel. Dar, treacă-meargă. Nu va fi primul care ratează o calificare. Au făcut-o și unii cu patalamale în regulă, dar fără rezultate…
Durerea este că improvizația, sau, mai corect, fușeraiul privind conducerea tehnică a echipelor reprezentative continuă cu oficializarea numirii lui Adrian Mutu ca antrenor al echipei de tineret, și aceasta cu obligații de promovare la viitorul European al echipelor mici. Adică, după un Rădoi necalificat, este adus cu unanimitate de voturi ale așa-numitei Comisii Tehnice a FRF, de sub conducerea lui Mihai Stoichiță, un alt total diletant în materie. Care a antrenat 11 etape pe ultima clasată, cu abonament, Voluntari… Pe unul care nu are nici măcar școala la fără frecvență a lui Rădoi, dar are școala autodistrugerii și ratării unui mare talent. În compensație, a absolvit cu diplome niște cursuri de tras droguri pe nas, de scandaluri prin cârciumi, de bătăi și tatuaje, de fante între gagici…
Iar asta mă determină să mă distanțez de vechea prețuire ce i-o purtam lui Mihai Stoichiță și să repet: “Mă întreb: Rădoi a fost preferat fiindcă Dan Petrescu sau Gică Hagi au refuzat oferta, fiind legați de echipele lor? Ori fiindcă prietenului meu vechi, Mihai Stoichiță, director tehnic al FRF, îi este mai la îndemână să lucreze cu Rădoi, decât cu oricare dintre cei doi… căpoși? Întreb, nu dau cu parul, dar tare mi-e teamă că dragul de el Stoichiță devine un funcționar oficial, grijuliu cu statusul său, evitând complicații cu personalități puternice – un cabotin. Speram să nu. Dar faptul că la puțin timp îl numește la naționala mică, de unde a fost promovat Rădoi, pe Mutu pare să încline îndoiala către a doua variantă”…
Iar votul unanim al Comisiei Tehnice consfințește slugărnicia ca instrument de conducere! În fond, de ce ar fi fotbalul mai cu moț decât țara? Cu cât îs mai calificați alții, de pildă cei care conduc țara, decât Mutu ?!
Leave a Reply